Connect with us

Eveniment

„Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.” — Nicolae Iorga

Publicat

pe

Deoarece știm cât de sensibil, sentimental și nostalgic este tovarășul fost locotenent al Securității Prahova, MARIN CONSTANTIN, ajuns prin grija nețărmurită a SRI comandant, până în 2016, al Direcțiilor Județene SRI Prahova și Dâmbovița (că așa sunt recompensate ”cadrele” de nădejde), publicăm – ”Special!” (ca dedicațiile de la nunți) – un material duios despre ”nobila” muncă pe fostul profil special ”S”, atât de drag securistului ”Titel” (pentru prieteni), alias ”domnul Costin” (în mediul de afaceri imobiliare):
ÎNCĂLCAREA SECRETULUI CORESPONDENŢEI ÎN ANII ’80. STUDIU ASUPRA ORGANIZĂRII ŞI FUNCŢIONĂRII UNITĂŢII SPECIALE „S”.

După prăbuşirea comunismului, Erich Mielke, longevivul şef al STASI, afirma că instituţia pe care a condus-o trei decenii a fost o „suprastructură de observare globală a societăţii”. Era, evident, o formă elevată de a exprima ambiţia tuturor organelor represive din Europa de Est, create după model sovietic, de a cunoaşte totul în orice domeniu, în dispreţul oricărui drept elementar al cetăţeanului.
Pentru a realiza acest deziderat utopic, în cazul României, Securitatea a avut, între altele, şi rolul unui institut de sondare a opiniei publice, folosind însă metode care nu au nimic de-a face cu ceea ce se numeşte astăzi o anchetă sociologică. Acest gen de „cercetare” s-a întreprins totodată cu încălcarea sistematică a unui drept fundamental al omului: libertatea şi secretul corespondenţei. De iure, în cele trei Constituţii ale perioadei comuniste, libertatea şi secretul corespondenţei era garantat. Astfel, în Constituţia R.P.R. din 1948, la art. 33 se preciza: Secretul corespondenţei este garantat. Numai în caz de instrucţie penală, sub stare de asediu, sau in caz de mobilizare, corespondenta poate fi controlata. La art. 12 din Declaraţia Drepturilor Omului se specifică: Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. În Constituţia R.P.R. din anul 1952, la art. 88 se nota: Inviolabilitatea domiciliului cetăţenilor şi secretul corespondenţei sunt ocrotite de lege. În acelaşi sens, la art. 33 din Constituţia R.S.R., din anul 1965, era prevăzut faptul că Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice este garantat.
De facto, realitatea era cu mult diferită, dacă nu chiar opusă acestor reglementări din legea fundamentală a statului comunist. Toate prevederile constituţionale evocate mai sus au fost încălcate sistematic, în numeroase cazuri. În consecinţă, aşa cum bine s-a apreciat în alte lucrări, în cazul Constituţiilor României democrat-populare ori socialiste, avem de-a face doar cu nişte „ficţiuni constituţionale” create din raţiuni externe pentru a oferi un „decor favorabil” regimului politic în relaţia cu Occidentul. De aceea, credem că nu poate fi prea complicat răspunsul la o întrebare simplă – cât şi când a fost respectat acest drept fundamental al cetăţeanului în România comunistă? În studiul de faţă ne propunem să dăm un răspuns explicit la această întrebare. Vom face trimitere îndeosebi la anii ’80, din două considerente: în primul rând, pe acest subiect al cenzurii (controlului) corespondenţei în perioada de început a comunismului românesc s-au publicat deja documente sau articole care dezvăluie atât mecanismele, cât şi obiectivele acestei activităţi. În al doilea rând, anii ’80 reprezintă intervalul în care, după o perioadă de relativ dezgheţ intern (anii ’60 şi ’70), se revine la un control informativ mult mai strict al populaţiei, pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice şi al creşterii nemulţumirilor sociale. Această ultimă decadă a comunismului românesc este reprezentativă şi pentru că acum apar dezechilibrele majore care vor conduce la implozia regimului, în decembrie 1989.
Perfecţionată continuu, ca structură, atribuţii şi personal, Securitatea a atins în anii `70 şi `80, după cum bine se ştie, maximul rafinamentului în controlul şi reprimarea oricărei minime rezistenţe sau dizidenţe. Utilizând metode ale unui serviciu clasic de informaţii şi aflată în directă conexiune cu aparatul de partid, Securitatea a primit cele mai variate directive. Pentru îndeplinirea lor, metodele utilizate au fost diverse: crearea de reţea informativă, filajul, percheziţiile, reţinerile, arestările, anchetele informative, interceptarea corespondenţei, ascultarea telefoanelor etc. Multe dintre aceste practici au fost însoţite însă de violenţe, abuzuri şi, evident, încălcări ale drepturilor fundamentale prevăzute şi garantate în textele constituţionale în vigoare la acel moment. Astfel, caracterul de poliţie politică al activităţii Securităţii este subliniat tocmai de aceste realităţi dar şi de obsesia cu care erau căutaţi sau chiar inventaţi „duşmani ai poporului” în orice instituţie sau mediu social. Pe această linie, încă de la începuturile regimului comunist, controlul şi cenzura corespondenţei au făcut obiectul muncii unor structuri specializate care au funcţionat în cadrul Securităţii sub diferite denumiri: Serviciul „D” – controlul corespondenţei (1948-1951), Direcţia Filaj şi Investigaţii (1951-1955), Serviciul „F” controlul corespondenţei (1956-1967), Direcţia a XII-a (1967-1968), Direcţia a IX-a (1968-1973) şi Unitatea Specială „S” (1973-1989), la care a lucrat vajnicul luptător prntru drepturile omului, lt. MARIN CONSTANTIN.
În timp, structura organizatorică a acestui organism a variat destul de mult. În anii ’50-’60, Serviciul „F” era un organism autonom în cadrul Securităţii. Avea în frunte un şef de serviciu, ajutat de doi locţiitori care coordonau activitatea celor şase birouri şi două grupe existente în cadrul serviciului. Astfel, Biroul 1 avea în sarcină controlul trimiterilor poştale externe, în afară de colete, pentru a intercepta pe cele aparţinând persoanelor urmărite de direcţiile operative. Acelaşi birou cenzura scrisorile către ţările capitaliste, redactând, pe baza acestora, note sau referate în care era prezentat „materialul duşmănos”. Biroul 2 controla corespondenţa civilă şi militară internă, cenzura prin sondaj şi intercepta „manifestele contrarevoluţionare”, identificând autorii acestora pe baza analizei grafologice. Biroul 3 deţinea laboratorul de deschidere şi recondiţionare, control fizico-chimic şi foto al întregii corespondenţe, urmărind eventualele mesaje scrise cu cerneală simpatică şi realizând fotocopii după scrisorile suspecte. Biroul 4 se ocupa de coletele poştale externe, iar Biroul evidenţă crea listele cu cei care în urma cenzurii corespondenţei se dovedeau a fi „duşmani ai poporului”, cu persoanele urmărite de către direcţiile operative şi a celor care aveau legături prin corespondenţă cu persoane din Occident. Pentru problemele de secretariat era creat un birou cu această destinaţie. Cele două grupe – Grupa pentru Controlul Telegramelor şi Grupa de Îndrumare şi Control a Biroului „F” în regiuni – interceptau telegramele interne şi externe în problemele care interesau direcţiile operative şi coordonau totodată activitatea Biroului „F” din regiuni şi raioane.
În anii ’70 şi ’80, Unitatea Specială „S” (succesoarea Direcţiei a IX-a şi a Serviciului „F”) a fost inclusă în Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni (C.T.O.T.) unitate condusă în anii ’80 de general-locotenent Ovidiu Diaconescu. La conducerea Unităţii Speciale „S” s-a aflat, în acelaşi interval, colonel Constantin Marinescu. Unitatea era formată din şapte servicii:
– Serviciul I (interceptare grafotehnie) condus de locotenent-colonel Constantin Miu;
– Serviciul II (control trimiteri poştale interne) condus de maior Aurora Rodica Negoiţă şi apoi locotenent-colonel Mihai Buliga;
– Serviciul III şi IV (control trimiteri poştale externe) colonel Anghel Iorgu şi căpitan Ligia Achim;
– Serviciul V (obiective, evidenţă şi punere în interceptare, probleme prioritare) locotenent-colonel Mircea Ardelean, colonel Ion Preda;
– Serviciul VI (laborator) locotenent-colonel Viorica Petrică şi maior Ion Radu;
– Serviciul VII (înscrisuri) maior Eugen Grigorescu (n. n. – ajuns general în SRI, seful Directiei ”N”, unul dintre protectorii lui MARIN) şi maior Gheorghe Nicola.
Atribuţiile Unităţii Speciale „S”, identice cu cele ale structurilor care o precedaseră, au rămas de-a lungul timpului, în esenţă, aceleaşi: controlul corespondenţei externe şi interne; interceptarea, la cererea direcţiilor operative ale Securităţii, a trimiterilor poştale ale persoanelor urmărite; cenzura corespondenţei externe cu ţările capitaliste pentru a evita „posibilitatea folosirii acestui mijloc de legătură de către elementele duşmănoase regimului”; depistarea manifestelor „contrarevoluţionare” trimise prin poştă, urmărind, totodată, identificarea autorilor pe baza analizei grafologice; cenzura prin sondaj a corespondenţei interne suspecte (civile şi militare); interceptarea manifestelor, memoriilor şi a scrisorilor de protest; identificarea autorilor. Dacă în anii ’50, controlul corespondenţei excepta doar trimiterile poştale interne sau externe adresate Comitetului Central al P.M.R., guvernului R.P.R., Prezidiului Marii Adunări Naţionale, precum şi membrilor acestora, organelor de partid, sfaturilor populare raionale şi redacţiilor ziarelor centrale şi locale, în anii ’80 nu mai existau excepţii: „Unitatea specială «S» şi unităţile corespondente din teritoriu, în procesul muncii specifice, depistează şi reţin toate categoriile de trimiteri poştale în al căror conţinut sunt vehiculate idei şi concepţii potrivnice intereselor statului nostru, acţiunile respective fiind semnalate unităţilor centrale şi teritoriale de securitate pe profile de muncă iar, de la caz la caz, acestora le vor fi înaintate spre informare şi materiale în original”.
Pentru a înlătura orice posibilitate de deconspirare a măsurilor de control şi cenzură a trimiterilor poştale, lucrătorii din cadrul Unităţii Speciale „S” aveau obligaţia de a recruta în calitate de colaboratori pe funcţionarii Poştei sau ai Direcţiei Vămilor care aveau atribuţii în domeniul predării şi/sau preluării corespondenţei de la Poştă. Cei care refuzau o astfel de colaborare puteau fi îndepărtaţi din posturi ca fiind „necorespunzători”. Informaţiile de la aceste surse erau transmise apoi către direcţiile operative ale Securităţii, în funcţie de importanţa şi profilul lor. Totodată, pe baza cenzurii corespondenţei, erau redactate diverse note, referate ori sinteze pentru conducerea Ministerului de Interne şi pentru şefii direcţiilor operative. Era, de asemenea, ţinută o strictă evidenţă a persoanelor care întreţineau corespondenţă cu cetăţeni din ţările vestice. În acest caz erau luate măsuri suplimentare pentru cunoaşterea opiniilor, atitudinilor, acţiunilor şi relaţiilor persoanelor supravegheate, a celor cărora le aparţinea corespondenţa interceptată. Trebuie remarcat că orice trimitere poştală care se dovedea a fi „dăunătoare şi de propagandă duşmănoasă” era confiscată, ceea ce se putea întâmpla şi la cererea oricărui şef de direcţie.
Ultima etapă în mecanismul de acţiune al Securităţii era prevenţia. Se acţiona, pe baza materialelor furnizate de Unitatea Specială „S”, pentru prevenirea răspândirii nemulţumirilor populaţiei şi neutralizarea persoanelor cu atitudine critică faţă de puterea politică. Erau verificate cărţi poştale, scrisori, telegrame, colete expediate de români în străinătate, dar se acorda o şi mai mare atenţie la tot ceea ce venea din afară, mai ales din Vest. Mecanismul era simplu: ofiţerii sau colaboratorii Unităţii Speciale „S” preluau, dimineaţa, corespondenţa de la şefii oficiilor poştale, şi după control (desfăşurat în birouri situate în cadrul aceloraşi oficii), aveau obligaţia ca până la ora 17,00 să repună în circuitul poştal trimiterile care nu prezentau interes. Operaţiile efectuate după preluarea corespondenţei erau specifice: control (filajul), cenzură, control fizico-chimic, recondiţionare şi, la final, reintroducere în circuitul poştal. La „control filaj” lucrătorii din Unitatea Specială „S” se asigurau că toată corespondenţa intră în circuitul unităţii şi că, apoi, aceasta reintră în circuitul poştal. În acest interval, se efectua trierea pe categorii a întregului material (plecări, sosiri, recomandate, simple etc.) şi totodată cartografierea corespondenţei pe judeţe pentru a putea fi realizată cenzura şi verificarea în tabelele cu urmăriţi. Separat, alţi ofiţeri sau colaboratori „filau” scrisorile pentru a intercepta pe cele aparţinând persoanelor urmărite din ţară sau a celor aflate în străinătate. De exemplu, în 1988, în medie, într-un judeţ, existau cca 4.000 de urmăriţi la cererea direcţiilor operative şi încă aproximativ 1.000 care se aflau pe listele proprii ale Unităţii Speciale „S”. Fiecare angajat, confrunta zilnic adresa de pe plic cu numele şi adresa din tabelele cu urmăriţi, pentru mai bine de 1.500 de scrisori (pentru corespondenţa din ţară).
În cazul corespondenţei externe, volumul de corespondenţă filat era mult mai mare, în plus, aici fiind nevoie de traducerea unor texte şi de redactarea unor rezumate după scrisorile care prezentau interes. Erau apoi întocmite tabele cu scrisorile semnalate şi trimise la direcţiile operative. În continuare, lucrătorii Unităţii Speciale „S” urmăreau înapoierea acestora şi reintroducerea lor, unde era cazul, în circuitul poştal. În lunile de vârf (perioada vacanţelor şi sărbătorilor), numărul de scrisori era mult mai mare decât cel obişnuit, aşa că de multe ori controlul se făcea prin sondaj, textele fiind citite selectiv, când existau suspiciuni din partea lucrătorului de la Securitate. Acolo unde apăreau comentarii duşmănoase la adresa regimului, îndemnuri la emigrare, metode de trecere frauduloasă a frontierei, descrierea laudativă a traiului occidental etc., scrisorile erau scoase definitiv din circuitul poştal şi trimise la direcţiile operative de profil. Cele două categorii de corespondenţă – internă şi externă – erau parcurse cu un interes diferit. Dacă iniţial, la capitolul corespondenţă internă existau numeroase excepţii, iar controlul se făcea „pe cale de selecţionare”, corespondenţa externă a fost, cu mici întreruperi, controlată în întregime. În categoria corespondenţă internă, cea mai importantă era considerată cea care pleca şi sosea în Bucureşti, cantitatea zilnică fiind în anii ’50 de cca 125.000 de scrisori, pentru a se tripla în anii ’80 (cu menţiunea că în timpul vacanţelor şi sărbătorilor de iarnă volumul zilnic depăşea cu mult cifra de un milion). Cenzura se realiza parţial şi cuprindea circa o treime din scrisori (corespondenţă civilă şi militară). Lecturate integral erau doar acele scrisori care în urma controlului iniţial prezentau interes, îndeosebi cele încadrate la „problema suspecte”. Volumul corespondenţei externe, care se bucura de cea mai mare atenţie, a crescut vertiginos de la cca. 27-28.000 zilnic, la mijlocul anilor ’50, spre cca. 200.000 în anii ’80. Asupra acestei corespondenţe, grupată pe zonele de destinaţie (Europa, America şi Israel), controlul era diversificat: pe unele zone se citeau doar plecările, pe altele se făcea doar „filaj deschis”, în timp ce corespondenţa românilor din exil cu cei rămaşi în ţară era citită în întregime. Pentru a fi controlat un asemenea volum de corespondenţă era nevoie de un personal numeros. Această cerinţă se reflectă şi din evoluţia numărului de posturi din schema structurii care se ocupa de această activitate. Serviciul „F” avea 274 de posturi în anul 1956, pentru a ajunge la 520 de oameni în 1966. Unitatea Specială „S”, pentru a acoperi volumul imens de muncă, şi-a dublat efectivele, ajungând ca numai la nivel de judeţ să aibă, în medie între 15 şi 20 de oameni încadraţi. Pe lângă aceştia s-a apelat la ofiţeri şi subofiţeri pensionari care lucraseră anterior în acelaşi domeniu. Retribuirea pensionarilor se făcea din fondul C.I.S., diferenţiat în funcţie de calificare şi depistarea unor cazuri deosebite, până la un plafon de 1.200 lei pe lună. Instrucţiunile privind regulile de muncă, dar şi ordinele generale ale Securităţii cereau expres să fie prevenită difuzarea de manifeste, memorii şi scrisori de protest. Autorii lor trebuiau identificaţi în timpul cel mai scurt pentru a evita răspândirea materialelor subversive. Forma concretă a acestora era diversă, de la simple fiţuici scrise de mână, până la foi volante sau chiar documente redactate atent şi introduse în plicuri cu adrese precise, cu aspect cât mai comun. De obicei, ultimele erau adresate conducerii de partid şi de stat, unor ziare centrale sau locale sau nominal unor lideri ai P.C.R., miniştrilor, şefilor de redacţii din presa scrisă, TV sau radio. Securitatea, prin unitatea sa specializată, dezvoltase o întreagă metodologie de depistare a „înscrisurilor duşmănoase”: utilizarea aceluiaşi tip de plicuri (ca mărime şi culoare), aceeaşi aşezare a timbrelor, modul de aranjare a adresei (în centru sau la capetele plicului), lipsa adresei expeditorului, ori prezenţa uneia prescurtate, de obicei fictivă. Astfel, în corespondenţa trimisă îndeosebi în Vest, lucrătorii din Unitatea „S” constataseră că majoritatea materialelor subversive interceptate aveau forma unor scrisori obişnuite, fără adresa expeditorului sau cu adresă fictivă. Destinaţia predilectă era postul de radio „Europa Liberă”, dar şi alte posturi, care primeau corespondenţă la unele căsuţe poştale sau chiar pe adresa unor persoane particulare. O atenţie specială se acorda întregii corespondenţe a persoanelor care erau urmărite de Securitate sau a celor aflate în reţeaua colaboratori. Verificarea acesteia se făcea la cererea ofiţerilor din unităţile operative, de către ofiţerii din aparatul Unităţii Speciale „S” care trebuia să intercepteze scrisorile, telegramele şi coletele primite sau trimise de cei urmăriţi. În teorie, aceste materiale erau deosebit de valoroase, putând dezvălui eventuale acţiuni avute în vedere de cei vizaţi, fiind totodată şi o probă consistentă a activităţii lor subversive. Se întâmpla adesea, ca, din cauza lanţului birocratic, informaţia să nu mai ajungă în timp util la ofiţerul care urmărea un anumit „obiectiv”. Apoi, din cauza neglijenţei celor care deschiseseră scrisorile sau coletele, întreaga acţiune putea fi deconspirată (în unele plicuri reintroduse în circuit, erau uitate traducerea scrisorii, nota de lucru sau chiar borderoul de însoţire semnat de ofiţerul care studiase scrisoarea). În plus, o durată de timp mai mare între data expedierii şi data primirii corespondenţei crea mari semne de întrebare atât expeditorului, cât şi destinatarului, care, pe baza ştampilei Poştei, puteau vedea unde scrisoarea a „zăbovit” mai mult. Nedumeririle de acest fel sunt numeroase şi sunt exprimate pe larg chiar în unele scrisori ale celor urmăriţi. Pentru a fi evitate astfel de situaţii, au fost elaborate în primăvara anului 1985 o serie de instrucţiuni privind regulile de muncă pentru manipularea şi exploatarea materialelor obţinute din sursă „S”. Măsurile preconizate constau în trimiterea către unităţile operative doar a unor xerocopii după scrisorile interceptate, nu a originalelor. Trimiterea acestora implica scoaterea lor din circuitul poştal pentru un timp mai lung şi uneori, chiar, pierderea lor. De aceea se cerea ca solicitările privind trimiterea acestor originale să fie reduse la minim, doar „în cazurile care în sunt folosite mijloace ale legăturii impersonale, căsuţe-poştale, post-restant etc. şi care nu se mai repun în circuitul poştal”. Formularea unora dintre instrucţiuni sugerează existenţa întârzierilor cât şi a abuzurilor în prelucrarea corespondenţei interceptate: „Dacă în termen de 24 ore de la trimiterea materialului de către organul S, central şi teritorial, nu se va primi răspunsul unităţii beneficiare, acesta va fi repus în circuitul poştal”; „Aprobarea pentru reţinerea materialelor ce interesează organele de securitate se va da de către locţiitorii şefilor unităţilor centrale şi ai Securităţii Municipiului Bucureşti, iar la nivelul unităţilor teritoriale de către şefii securităţilor judeţene”.
Din punct de vedere tehnic, controlul corespondenţei de către Securitate se baza pe ideea că unii dintre cei urmăriţi transmiteau informaţii prin intermediul scrisorilor în mod codificat. Tocmai această codare a conţinutului era preocuparea principală a ofiţerilor din Unitatea Specială „S” care aveau, între altele, sarcina de a descoperi variantele de codificare folosite de expeditori: scriere cu cerneală simpatică, indigoul alb, textul convenţional, cifrul, hârtia şablon, limbajul textelor etc. În cazul textului scris cu cerneală simpatică, între rândurile scrise convenţional, se insera mesajul invizibil cu ochiul liber. Această scriere putea fi însă depistată cu ajutorul piramidonului, apei, salivei, alcoolului etc. Acest control fizico-chimic avea loc doar în cazul în care scrisoarea devenea suspectă în ochii lucrătorului operativ care o „exploata”. Indigoul alb era o altă metodă de ascundere a conţinutului real al unei scrisori. Aceasta consta în folosirea unei coli albe de hârtie îmbibată cu anumite substanţe chimice şi care suprapusă peste o altă coală, prin presare imprima scrisul invizibil. Acesta, ca şi în cazul „cernelii simpatice” putea fi identificat doar în urma unui control tehnic. Dacă cele două metode de mai sus erau utilizate mai puţin în corespondenţa obişnuită, textul convenţional era mult mai frecvent folosit, fiind şi cel mai accesibil. Exista şi aici un impediment şi anume – texul trebuia convenit în prealabil între expeditor şi destinatar, înţelesul fiind mereu altul decât cel aparent. Una din posibilităţi era plasarea a câte unui cuvânt, la începutul, mijlocul sau capătul fiecărui rând al scrisorii, citirea făcându-se pe verticală sau diagonala paginii. Cifrul însemna înlocuirea literelor cu cifre, semne sau chiar cu alte litere, amestecul de simboluri făcând textul de neînţeles fără cunoaşterea codului stabilit între cei doi corespondenţi16. Hârtia şablon era o metodă ce consta în decuparea unei coli albe de hârtie, în anumite locuri astfel că suprapusă peste scrisoarea primită, apăreau în ferestrele formate prin decupare doar cuvintele care compuneau informaţia transmisă. Timbrele erau frecvent folosite pentru a ascunde sub ele mesaje secrete sau chiar microfilme. O semnificaţie putea avea imaginea de pe timbru, dar şi poziţia lor pe plic. Desigur, întregul univers al metodelor de control al corespondenţei este unul foarte vast. Ceea ce am dorit să descriem aici sunt câteva din metodele cele mai frecventate atât de Securitate, cât şi de cei urmăriţi pentru a-şi conspira sau deconspira mesajele poştale. Aşa cum am menţionat mai sus, Unitatea Specială „S” avea ca atribuţie, între altele, elaborarea de sinteze, note şi rapoarte, pe baza cenzurii corespondenţei, referitoare la diverse subiecte care interesau atât conducerea Securităţii, cât şi conducerea de partid şi de stat. Tematica era variată: pornind de la preocupările cotidiene ale marii majorităţi a populaţiei şi până la starea de spirit generată de campaniile politice sau măsurile luate de partid şi guvern. În acest sens, în anii ’80, interesul regimului pentru reacţia populaţiei faţă de situaţia dificilă din economie era determinat de efectele în plan social, surprinse foarte bine în corespondenţa privată dintre români şi străini. Fragmente din astfel de scrisori au fost preluate de Securitate în propriile rapoarte, pentru a ilustra nemulţumirile populaţiei legate de alimentaţie, reorganizările întreprinderilor, întreruperile de curent electric etc. La conducerea de partid şi de stat ajungeau o bună parte din notele sau buletinele redactate de Securitate care semnalau stări de spirit negative, tocmai în încercarea de a curma unele situaţii conflictuale sau chiar explozive din anumite medii. Din nefericire, în anii ’80, factorul politic judeţean sau central nu mai este receptiv la avalanşa de semnale pe care Securitatea le transmitea. Amploarea nemulţumirilor a devenit din ce în ce mai mare, iar măsurile luate de puterea politică sunt paleative.
Cercetarea acestor scrisori, telegrame şi cărţi poştale („colecţionate” de Unitatea Specială „S”) oferă o imagine asupra stării de spirit din epocă, vieţii cotidiene sau biografiei unor personalităţi (aflate cu predilecţie în preocuparea Securităţii). Este totodată un mod direct de a vedea care au fost sentimentele românilor din diverse categorii sociale, profesionale etc. vizavi de schimbările şi evoluţia regimului politic intern. Sunt documente care oferă un contact direct cu realitatea acelor ani, fără nici un filtru sau corector de percepţie, decât cel al autorilor acestor scrisori. Viaţa şi trăirile oamenilor din acei ani sunt redate cu acurateţe tocmai în acest gen de documente. O bună parte din această corespondenţă, în copie sau original, este păstrată în arhivele Securităţii, de un interes aparte fiind aşa numitele „comentarii duşmănoase”. Aparent, cele mai multe din comentarii apar în oraşele mici şi în mediul rural. Ele vizează frecvent măsurile haotice de reorganizare a unor întreprinderi, şomajul mascat, nemulţumirile izvorâte din neplata salariilor, imposibilitatea avansării în carieră fără o implicare politică etc. Este nelipsită din aceste texte (de regulă, cele trimise în străinătate) nota ironică la adresa marilor realizări ale regimului trâmbiţate pe toate canalele propagandei oficiale. Patru mari teme se regăsesc în corespondenţa controlată de Securitate în anii ’80: situaţia grea din aprovizionarea populaţiei, reorganizările haotice din administraţie şi întreprinderi, condiţiile de viaţă şi de muncă în România, dar şi a celor plecaţi în străinătate şi, în fine, opţiunea emigrării din România. Desigur, pe lângă aceste subiecte apar şi altele, cel puţin la fel de interesante: calitatea slabă a unor echipamente sau maşini exportate de România, situaţia românilor aflaţi pe şantierele din Libia, Siria, Egipt, Irak, Iran etc., situaţia învăţământului, metode de trecere ilegală a frontierei ş.a. Cel mai des invocat subiect în corespondenţa românilor din acei ani este cel al condiţiilor grele de viaţă şi muncă: cozile la alimente, întreruperile de curent electric, frigul din locuinţe, proasta organizare din întreprinderi şi chiar nesiguranţa locului de muncă. Drama alimentelor de bază se adânceşte odată cu anul 1980 şi se manifestă prin cozile la carne, lapte, ouă, ulei, făină şi pâine. Dincolo de aprovizionare, siguranţa locului de muncă este un alt aspect frecvent abordat dar într-o strânsă legătură cu primul. Aşa cum se poate vedea din corespondenţa românilor, condiţiile din întreprinderi erau destul de vitrege. Marile fabrici ale anilor de dinainte de 1990 se confruntau, între altele, cu o supradimensionare puternică a personalului, care era o consecinţă neprevăzută a relaţiei dintre aprovizionare şi locurile de muncă. Datorită acestei inflaţii de personal, deseori conducerea de partid iniţia restructurări ample de personal, reorganizări ale unor întreprinderi sau ale administraţiei locale. Legat de condiţiile de muncă, o situaţie dificilă au avut-o românii aflaţi la lucru pe şantierele din străinătate, în ţări din Orientul Mijlociu. De pildă, numai în Irak, lucrau mai bine de 4.000 de români, în proiecte care însemnau construcţia unor canale de irigaţii, a unor linii de înaltă tensiune, şosele sau a unor rafinării. Lucrările la aceste obiective fuseseră contractate în anii ’70 sau la începutul anilor `80, şi după un debut fulminant, ele se aflau în mare întârziere. Datorită unor deficienţe de organizare, a calităţii slabe a echipamentelor, mediului natural mult mai vitreg faţă de cel din ţară, construcţia acestor obiective se dovedea a fi problematică faţă de ce îşi imaginaseră proiectanţii din ţară. Pe lângă aceste obstacole, apar şi altele: starea de spirit a muncitorilor e din ce în ce mai negativă, se plâng în scrisorile trimise acasă că „se plăteşte mai slab”, cu mari întârzieri, aceasta şi pentru că „majoritatea nu au venit să facă treabă cinstită, s-au apucat de vândut ciment şi alte materiale, să fure, să facă bişniţă, fiecare pentru buzunarul lui, iar treburile pe şantier au rămas în urmă…”. Toate acestea au avut efecte în relaţia cu antreprenorii din ţările unde românii lucrau: „…La staţia de betoane a venit un suprarevizor şi a întrerupt betonarea pe întregul şantier pentru că românii nu fac treabă bună. În încheiere a spus: «Plecaţi în România». […] Aici toată lumea este nemulţumită, mormăie, toţi sunt abătuţi. Singurii care sunt mai veseli, sunt cei care urmează să plece acasă”. Însă cei care rămân, inventivi fiind, nu se lasă şi iniţiază activităţi colaterale: specula şi lucrul la particulari. „Cu coniacul este o lovitură” îi scrie din Irak un timişorean soţiei sale din ţară, cerându-i totodată să-i trimită printr-un prieten 20 litri din preţioasa băutură. „…Am vorbit cu maistrul, un băiat bun din Piteşti şi voi ieşi două luni la ciubuc… Cu munca nu mă omor, că sunt şef de echipă…” scrie, tot din Irak, soţul către soţia sa din Râmnicu-Vâlcea. Cei mai mulţi ştiu însă că ceea ce fac este atent monitorizat de Securitate: „…Nu discuţi nimic la telefon. Vezi că telefonul nostru este sub observaţie. Nu lăsa pe nimeni să discute la telefon, de la noi din casă. Totul se înregistrează…” îi scrie din Egipt un sibian soţiei sale din ţară, indicându-i apoi cum să valorifice bunurile pe care i le trimisese.
Greutăţi mari sunt şi în lumea satului românesc. Lăsaţi fără pământ, navetişti la oraş unde muncesc în fabrici, ţăranii se opun şi critică noile schimbări din politica partidului în domeniul agriculturii: „măsurile ce se iau la ţară pentru creşterea vitelor, în modul forţat cum se aplică, în loc să ducă la sporirea lor, duc la dispariţia lor. Până nu ni se dă pământ corespunzător să-l muncim, nu vom reuşi să contractăm vite, porci şi păsări cu statul, pentru că nu avem cu ce le creşte” scriu ţăranii dintr-un C.A.P. din judeţul Dolj. Un ţăran pensionar, din judeţul Iaşi, vorbeşte deschis şi explică de ce ţăranii refuză să mai lucreze pământul: „Dacă până acum ţăranul muncea cu tragere de inimă pentru că primea 1.000 kg. porumb la o producţie de 5.000 kg la hectar, în prezent, indiferent cum munceşti, nu primeşti mai nimic”. Tensiunile din mediul rural sunt exprimate în mai multe scrisori adresate de săteni conducerii de la Bucureşti (C.C. al P.C.R. sau unor ziare din Capitală) în care apar avertismente de genul „Nu e departe ceasul să recurgem la procedee ca în 1907” sau, şi mai grav, ca cel al unor cooperatori din Cozieni, judeţul Buzău: „Este ruşinos să avem vărsare de sânge într-o ţară comunistă. Mai bine ar veni sovieticii să ne administreze ţara”.
O altă temă frecvent abordată în corespondenţa acelor ani este cea a emigrării. Opţiunea nu este doar a minoritarilor, ci şi a românilor care, în faţa greutăţilor cotidiene, optează pentru plecarea din ţară. Cel mai des apare acest subiect în corespondenţa etnicilor germani. Iată şi unul din motivele invocate de o familie din judeţul Alba, grăbită să părăsească România: „…Dorim să primim viza de intrare în R.F.G. pentru întreaga familie, ca să putem pleca definitiv de aici. România se află într-o mare criză economică. De când aţi plecat s-au schimbat multe în rău din viaţa noastră. Este o lipsă totală de produse alimentare. Nici măcar pâine nu mai avem. Nu mai avem curent electric, folosim din nou lampa cu petrol. Nu se ştie cât va mai dura această economie de energie electrică. Chiar dacă am vrea să mai stăm aici, nu mai rezistăm…”.
Evantaiul problemelor cu care se confruntă românii, indiferent că sunt în ţară sau în afară, este foarte larg, iar în fragmentele ce apar în corespondenţa privată din dosarele Securităţii, greutăţile traiului cotidian sunt concis şi, deseori, pitoresc definite. Este evident că majoritatea românilor ca şi minoritarii (unguri, germani, evrei) sunt nemulţumiţi de starea generală a ţării. Cu toţii caută căi proprii de salvare, prin emigrare sau prin speculă, prin opoziţie civică sau atitudine pasivă la cerinţele regimului.
Corespondenţa interceptată de Unitatea Specială „S” în anii ’80 se află în dosarele din Fondul Informativ, Documentar şi Reţea din arhiva CNSAS. Ea nu constituie un bloc unitar ci fiecare scrisoare, în parte, a ajuns la dosarul celor urmăriţi, în copie sau în original. În ultima situaţie, e limpede că scrisoarea nu a mai fost trimisă către destinatar, conţinutul ei fiind de obicei catalogat ca necorespunzător dacă existau comentarii duşmănoase la adresa regimului politic, îndemnuri la emigrare sau intenţii de constituire a unui grup ostil. Prezenţa acestor scrisori, de multe ori în original, demonstrează fără tăgadă gradul accentuat de control şi amestec al Securităţii în viaţa intimă a românilor. Totodată putem vedea clar şi cât de mult era respectată „legalitatea socialistă”, ţinând cont, aşa cum arătam la început, că violarea secretului corespondenţei intra în categoria infracţiunilor grave conform Constituţiei RSR din 1965.
Există însă şi un revers al medaliei şi anume că, tocmai, prezenţa, din belşug, în dosarele Securităţii, a acestor scrisori ne permite astăzi să reconstituim climatul social al unei epoci nu demult apuse. Este poate singurul merit al Securităţii, acela de a lăsa moştenire documente de un real folos pentru istorici.
Pentru a înţelege modul de funcţionare al Unităţii Speciale „S” în teritoriu, am ales să reproducem, în anexă, un document aflat în fondul Documentar al arhivei CNSAS. Datat 24 februarie 1989, documentul dezvăluie modul cum era organizat controlul secret al corespondenţei, numărul angajaţilor şi volumul zilnic de muncă în cadrul unui serviciu „S” la nivel de judeţ. Sunt interesante detaliile referitoare la relaţia de subordonare între serviciul „S” judeţean şi serviciile operative (care solicitau pe parcursul anului 1988 interceptarea corespondenţei unui număr de cca 4.000 persoane). Pe lângă verificările la cerere, Serviciul „S” avea o bază proprie de urmăriţi (cca 1.000), ceea ce denotă şi o oarecare autonomie în funcţionarea sa. În plus, elaborarea unor sinteze (24 într-un singur an), la cererea Securităţii judeţene sau a Comandamentului central, ilustrează poziţia importantă pe care o deţinea controlul corespondenţei în întregul angrenaj informativ-operativ. În partea a doua, sunt enumerate eşecurile, scăpările de „materiale cu conţinut duşmănos”, dar şi fapte grave precum sustragerea unor sume de bani.
Datorită aspectelor precizate mai sus, considerăm documentul publicat în anexă, drept un breviar al activităţii de control al corespondenţei în anul de graţie 1989.
ANEXA 1989 februarie 24, Bucureşti.

Ministerul de Interne Strict Secret
Departamentul Securităţii Statului Ex. Unic
Unitatea Specială „S”
Nr. 00415303 din 24 feb. 1989
Notă referitoare la activitatea serviciului Unităţii Speciale „S”, din cadrul Securităţii Hunedoara, cuprinzând efectivul de lucrători, puncte lucru, volumul de muncă, deficienţe şi abateri.

Activitatea de control secret al corespondenţei interne în cadrul judeţului Hunedoara este organizată la nivel de serviciu, acesta fiind încadrat cu 19 cadre, dintre care 9 cunosc una sau mai multe limbi străine. Munca specifică este organizată în cadrul punctelor de lucru din localităţile: Deva, Simeria, Petroşani, Orăştie şi Haţeg şi cu actuala organizare se reuşeşte cuprinderea în control a întregului trafic poştal intern, inclusiv cel de pe spaţiul Helga [R.F. Germania] nescăpându-se de sub control nici o localitate, iar volumul de trimiteri verificat zilnic se ridică la cca 80.000 scrisori – plecări şi sosiri. Încălcarea secretului corespondenţei în anii ’80… 229 În anul 1988 organele informativ-operative au solicitat cadrelor „S” interceptarea corespondenţei unui număr de cca 4.000 persoane, iar 1.000 persoane se află în baza proprie a compartimentului „S”. Din controlul în conţinut s-a reuşit obţinerea a 11.200 informaţii, dintre care un număr de peste 7.600 sunt date de primă sesizare despre activitatea unor elemente necunoscute în evidenţele de Securitate. Tot din controlul în conţinut, cadrele „S” au întocmit şi înaintat organelor informativ-operative un număr de 24 sinteze, unele cerute prin Programul de măsuri al unităţii centrale, iar altele ordonate de conducerea Securităţii judeţene. Pe linia înscrisurilor anonime cu conţinut duşmănos s-a reuşit ca în perioada de referinţă să fie clarificate 6 cazuri cu 8 autori. Prin măsuri complexe întreprinse de organele de securitate şi miliţie s-a reuşit, în 3 cazuri prevenirea difuzării unor înscrisuri. Deşi rezultatele obţinute în 1988 de compartimentul „S” sunt apreciate ca preponderent pozitive, în activitatea acestui colectiv au fost înregistrate şi unele minusuri, astfel: – Datorită necunoaşterii corespunzătoare a indicilor grafici şi superficialităţii, au fost scăpate, în două cazuri, la grupa „S” din Simeria, unele difuzări de materiale cu conţinut duşmănos. – Mai sunt încă neidentificate 6 cazuri de înscrisuri cu conţinut duşmănos, ce au fost difuzate pe raza judeţului Hunedoara, de care se fac răspunzători atât cadrele compartimentului „S”, cât şi ale serviciilor informativ-operative, care nu au sprijinit suficient activitatea pe această linie de muncă. – Din mediul rural s-a obţinut un număr mic de informaţii din controlul secret al corespondenţei, deşi acest sector este foarte important pentru munca de securitate. – Tot un număr relativ mic de informaţii au fost obţinute din sectoarele economice, ţinând cont de ponderea acestor probleme în cadrul judeţului. – Nu ne putem declara mulţumiţi de modul în care este folosit mijlocul „S” de către serviciile şi celelalte compartimente informativ-operative din cadrul judeţului. Astfel, la unitatea centrală, numărul obiectivelor în cazul cărora se controlează legăturile externe pe canalul „S” este de numai 25 elemente – la Serviciul I, 26 – la Serviciul II şi 35 – la Serviciul III, iar Securitatea Haţeg are un singur element în atenţie pe linia legăturilor externe „S”. – În privinţa stării şi practicii disciplinare a fost înregistrat cazul deosebit de grav al cpt. Moldovan Olga – de sustragere a unor sume de bani, pentru care faptă a fost trecută în rezervă şi sancţionată pe linie de partid. Pt. comandant, Colonel, Marinescu Constantin ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13 421, vol. 193, f. 378

(Sursa: Liviu ŢĂRANU, http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_9-10_2012.pdf)

Ia zi, MARINE, te-am emotionat?! (Cristina T.).

Eveniment

Cititi si va minunati de emanatiile normative ale guvernantilor!/ Iata lucrul bine facut, pe jumatate doar!

Publicat

pe

Este nu numai opinia mea. Ci și a altor analiști. Poate chiar mai competenți. Examenul crucial al celor două runde de alegeri va fi dat la București. Taberele politice sunt bine definite. Un pluton de partide merge pe mâna Gabrielei Firea. Un alt pluton mizează pe Nicușor Dan. Și tipurile de raționamente s-au cristalizat. Există judecăți de valoare cu argumente demne de luat în calcul, plasate în spatele fiecăruia dintre cei doi candidați. Și este recunoscut drept un fapt cert că gruparea politică învingătoare în București va fi și campioana alegerilor parlamentare. Eu mizez pe Firea. Ceea ce nu mă împiedică să iau în calcul și argumentele celorlalți.

A ieșit la rampă și analistul Ion Cristoiu. Una dintre cele mai grele piese din jurnalismul românesc. Îmi este cu neputință să nu țin cont de argumentele sale. Cristoiu susține că toate tunurile puterii au luat Capitala în vizor. Iar scopul este înfrângerea Gabrielei Firea. Gabriela Firea fiind identificată de adversari drept inima „ciumei roșii”. O inimă care ar urma să fie străpunsă de Nicușor Dan. Cu ajutorul factorului intern și extern.

În logica analistului, Gabriela Firea ar fi pe marginea prăpastiei. Pentru că toate instituțiile de forță au fost asmuțite împotriva ei. Și, fiind conștientă de acest lucru, Firea nu mai are încredere în propria victorie. Ar fi devenit defetistă. Ea nu poate fi susținută, crede analistul, în mod real de către PSD. Cel puțin atâta timp cât partidul este condus de Marcel Ciolacu. Din nou este sugerat un blat. Pe care eu l-am semnalat în mod insistent. Marcel Ciolacu ar fi într-o situație de blat cu Klaus Iohannis, nu numai în ceea ce privește alegerile parlamentare, ci și legat de alegerile locale. Iar cele mai importante alegeri locale vor avea loc în Capitală. Personal, nu exclud această ipoteză. Dimpotrivă. Iar dacă Gabriela Firea nu beneficiază de o susținere reală instituțională din partea PSD, atunci într-adevăr e greu de presupus că poate câștiga Bucureștiul prin propriile resurse. Deși nu este imposibil. Să ne amintim că Sorin Oprescu a candidat ca independent. Împotriva PSD. Și totuși a atras de partea sa voturile din bazinul electoral al acestui partid. Pentru că – și acest aspect nu poate fi ignorat de nimeni – alegerile locale, la fel ca și alegerile prezidențiale, au nu numai o componentă partinică. Ci și una personală. Care s-ar putea să conteze mai mult. Prin urmare, trebuie luată în calcul și o componentă pe care ultimele analize pe care le-am citit o ignoră. Cine este mai carismatic? Gabriela Firea sau Nicușor Dan?

Un alt argument lansat de Cristoiu, care mă incită să revin asupra acestui subiect al bătăliei pentru Capitală, este conjugarea factorului intern, aflat după cum crede analistul la degetul mic al lui Klaus Iohannis, cu factorul extern, dirijat de Germania. Conform acestei logici, factorul intern și-a dat mâna cu factorul extern, pentru a o pulveriza pe Gabriela Firea. Gabriela Firea fiind identificată în această logică cu „ciuma roșie”. Cu alte cuvinte, „ciuma roșie”, prin Ciolacu, se dezice tacit de Gabriela Firea, dar în același timp aceeași „ciumă roșie” și-o asumă prin prisma factorului intern cuplat cu factorul extern. Este un tip de raționament pe care nu-l înțeleg. Iar ceea ce nu înțeleg nu creditez. Cu atât mai mult cu cât, așa cum văd eu lucrurile, nu există un bloc omogen al factorului intern. Există instituții de forță subordonate constituțional președintelui sau guvernului liberal. Dar în interiorul acestor instituții de forță funcționează și statul subteran. Acest stat subteran nu se identifică în totalitate cu președintele Klaus Iohannis, cu interesele acestuia sau cu Guvernul Orban și interesele Executivului. Uneori – și nu de puține ori – statul subteran se deplasează într-o direcție diametral opusă. Același lucru se poate spune și în ceea ce privește factorul extern. Controlul nu este asumat în totalitate de către Germania. Chiar dacă în plan economic, în mod direct sau prin interpuși, Berlinul a acaparat piața României. Dacă analizăm compoziția factorului extern, mă refer la acel factor extern care este implicat în viața politică a României, putem observa cu ușurință și un alt tip de influențe. Nu mă refer acum nici la Federația Rusă și nici la China. Ci la Statele Unite. Serviciile de forță ale Statelor Unite nu copiază politica Germaniei. De multe ori, construiesc politici divergente. Acest fenomen funcționează și în România. Iar dacă factorul exern se implică în politica internă și, mai concret, în alegerile locale, în bătălia pentru Capitală, atunci ar fi de-a dreptul pueril să ne imaginăm că acestea funcționează ca un bloc compact.

Un alt argument utilizat de către cei care îi dau o șansă reală lui Nicușor Dan este că Gabriela Firea ar fi devenit defetistă. Că nu mai crede în succesul ei. Și că încrederea i-a fost năruită de teama că va fi răpusă de sistem. Cu alte cuvinte, sistemul ar fi pus lupa pe ea, și, mai devreme sau mai târziu, sub forma unor dosare penale, va fi demonizată. Și odată demonizată, va pierde încrederea pe care i-o acordă electoratul care a votat-o. Tot ce se poate. S-a mai întâmplat. Totuși, mi se pare că este prea târziu. Admițând că Direcția Națională Anticorupție se află 100% la cheremul lui Klaus Iohannis și a conducerii PNL și că este gata să execute la comandă orice ordin, logic ar fi fost ca unul sau mai multe dosare penale construite împotriva Gabrielei Firea să fi debutat cu multe luni în urmă. Nicio execuție politică de o asemenea anvergură nu s-a făcut chiar peste noapte. Și tocmai pentru că în România, în ultimii 15 ani, DNA a participat la asemeena operațiuni de poliție politică, mă gândesc – și nu cred că greșesc – că un minimum de prudență ar trebui să determine instituția fie să nu execute ordinele primite, fie să le execute doar în măsura în care acestea sunt lansate la timp. Mă îndoiesc deci că DNA se va implica în al 12-lea ceas al alegerilor – și ne aflăm în acest al 12-lea ceas – și totodată mă îndoiesc că doamna Firea ar ceda atât de ușor. Ceea ce este însă real e că primarul general al Capitalei semnalizează uneori insistent, alteori aproape isteric faptul că se află în vizorul statului subteran. Cu alte cuvinte, că se află în pericol. Probabil nu este foarte departe de adevăr. Probabil Gabriela Firea merge pe o gheață care, pe măsură ce ne apropiem de momentul alegerilor, devine din ce în ce mai subțire. Probabil că știe ce spune. În acest sens, nu am cum să nu-mi amintesc de unul dintre cei mai mari scriitori moderni ai lumii. De Ernest Hemingway. Înainte de moarte, care avut loc în urma unei sinucideri, acesta este obsedat de faptul că FBI, condus în acea vreme de Hoover, îi supraveghea îndeaproape toate activitățile. Cunoscuții, chiar și cei mai apropiați, precum și medicii care-l tratau cu șocuri electrice, susțineau că Hemingway are halucinații. Mulți ani după moartea sa, adevărul a ieșit la iveală. Celebrul scriitor era urmărit la blană de FBI. Exact așa cum afirma el. Pentru presupuse legături cu serviciile secrete din Cuba lui Fidel Castro. Poate că și Gabriela Firea știe ce spune.

Bomboana pe acest tip de raționamente, care îngroapă candidatura lui Firea, este Victor Ponta. Și presupunerea că acesta va candida la Primăria Generală a Capitalei. Această ipoteză a fost lansată de Cozmin Gușă și acum văd că este preluată și de Ion Cristoiu. Cei doi analiști susțin că Ponta ar fi gata să candideze nu neapărat pentru a câștiga Primăria Generală, ci pur și simplu pentru a îngropa PSD. Până la un punct, pot fi de acord. Ponta este realmente interesat de vulnerabilizarea Partidului Social Democrat. Pentru că numai prin vulnerabilizarea extremă a PSD, el ar putea reveni la butoane. Și oricum, cu cât PSD este mai slab, cu atât mai multe avantaje poate obține Ponta pentru Pro România. Și pentru el însuși. Dar omul politic Victor Ponta nu merge atât de departe cum își imaginează cei care-i analizează comportamentul. A se lansa într-o campanie pentru Capitală, pe care ar pierde-o, ar însemna literalmente o sinucidere politică. A doua. Care de această dată ar fi definitivă. Ponta nu are nicio șansă de a câștiga de partea sa Capitala. Și nu-l văd aruncându-se în purgatoriul alegerilor locale numai și numai pentru a-l ajuta pe Nicușor Dan împotriva Gabrielei Firea.

Prin urmare, iată, sunt gata să fac un nou pariu politic. Cu toată campania furibundă din mediul electronic direcționată împotriva Gabrielei Firea, cu toată ura viscerală a unei părți din electoratul bucureștean îndreptată împotriva „ciumei roșii”, Gabriela Firea are cele mai mari șanse de a câștiga cel de-al doilea mandat la Primăria Generală a Capitalei. Mai ales că, până una alta, nu are adversar. Nicușor Dan nu se califică nici măcar în această postură. De competitor cât de cât credibil.

Sorin Rosca Stanescu

 

Citeste in continuare

Eveniment

HUAWEI, pe locul 45 în topul celor mai valoroase brand-uri din lume, primește și recunoașteri importante pentru cele mai recente dispozitive din segmentele PC și tabletă

Publicat

pe

  • Compania ajunge pe locul 50 în Top 100 Most Valuable Brands pentru al cincilea an consecutiv.
  • HUAWEI obține premii cheie în industrie pentru categoriile PC și tabletă.

HUAWEI a fost inclus în topul celor mai valoroase 100 de brand-uri din lume și a obținut recent premii importante pentru unele dintre cele mai recente produse din portofoliu: Huawei MateBook X Pro, Huawei MateBook D 14, Huawei MateBook D 15 și Huawei MatePad Pro. Compania dovedește, încă o dată, că este neclintită în angajamentul său față de consumatorii globali privind inovația și calitatea.

În cel mai recent studiu BrandZ, Top 100 Most Valuable Brands, publicat de WPP și Kantar, HUAWEI s-a poziționat pe locul 45, cu două locuri mai sus față de anul trecut și cu o valoare a brandului de 29,4 miliarde de dolari (cu nouă procente mai mult față de anul precedent).

2020 este și al cincilea an consecutiv în care publicația anuală include HUAWEI în topul celor mai valoroase 50 de brand-uri la nivel mondial, o dovadă a succesului companiei în atingerea viziunii sale pe termen lung de a construi o lume inteligentă, complet conectată.

Conform raportului, valoarea totală a brand-urilor de top la nivel global a înregistrat o creștere de 5,9% față de anul precedent, sectorul tehnologic înregistrând cea mai importantă contribuție timp de 15 ani la rând, reprezentând 37% din valoarea totală a primelor 100 de brand-uri.

Anul trecut, HUAWEI și-a perfecționat strategia de diversificare a dispozitivelor, atât pe piața internă, cât și pe cea globală. În timpul evenimentului Virtual Launch din februarie, compania a lansat o serie de produse și servicii noi, printre care se numără                   smartphone-ul pliabil 5G Huawei Mate Xs, tableta Huawei MatePad Pro 5G și Huawei AppGallery, prima platformă de distribuție de aplicații. HUAWEI a prezentat oficial și strategia Seamless AI Life pentru toate scenariile, confirmând eforturile de a investi în întreaga gamă de tehnologie electronică de consum de la 5G până la AI. Huawei P40 Series, lansată în luna martie a acestui an, a stabilit un nou standard pentru tehnologia de imagine mobilă, oferindu-le consumatorilor o experiență de fotografiere Super Definition pentru întreaga zi, cu un trio de smartphone-uri cu camere de ultimă generație.

Studiul BrandZ vine în urma anunțurilor trimestriale ale IDC despre analiza sa Worldwide Mobile Device Trackers. Printre punctele esențiale se numără:

  • HUAWEI și-a păstrat titlul de al doilea cel mai mare producător de smartphone-uri din lume cu o cotă de piață de 17,8%.
  • Succesul companiei în categoria dispozitivelor purtabile a dus la creșterea livrărilor cu 62,2% față de anul precedent.
  • Cota de 12% din piața globală de tablete asigură poziția HUAWEI ca al treilea cel mai mare furnizor de tablete la nivel mondial.
  • Între timp, conform firmei independente de analiză Canalys, HUAWEI este unul dintre primii 5 producători de dispozitive audio wireless din lume.
  • De asemenea, sectorul Huawei PC a înregistrat în primul trimestru al anului o creștere a vânzărilor de 120% față de anul precedent.

Și firma de consultanță business Boston Consulting Group (BCG) și-a prezentat recent raportul anual Most Innovative Companies, care numește HUAWEI drept a șasea cea mai inovatoare companie din lume, în urcare cu 48 de poziții față de anul trecut. Clasamentele se bazează, în mare parte, pe un sondaj realizat de BCG în perioada august 2019 – octombrie 2019. BCG evaluează mai multe aspecte ale performanțelor companiilor, incluzând notorietatea globală a produselor, evaluarea din partea industriei, perturbarea industriei și crearea de valoare.

Mai mult, HUAWEI a lucrat alături de dezvoltatori și parteneri pentru a cultiva un ecosistem software pentru toate scenariile, care face parte din viitorul inteligent gândit de companie. De exemplu, HUAWEI s-a angajat să deschidă complet capabilitățile                    cip-dispozitiv-cloud pentru a accelera inovația în materie de aplicații și a alocat un miliard de dolari SUA pentru finanțarea Programului Shining-Star, o inițiativă care le oferă dezvoltatorilor o serie de servicii ce îi ajută să-și lanseze ideile pe piață.

Recunoașteri importante pentru dispozitive din categoriile PC și tabletă din partea unor publicații internaționale de top

Pe lângă premiile importante înregistrate la nivel de companie, HUAWEI a înregistrat o serie de aprecieri și pentru cele mai recente dispozitive din segmentele PC și tabletă.

Astfel, tableta vârf de gamă Huawei MatePad Pro 5G a fost nominalizată în topul Stuff Mobile Awards 2020. De asemenea, laptop-ul vârf de gamă Huawei MateBook X Pro a fost inclus în topurile Best of 2020, respectiv Recommended 2020, realizate de publicația Tech Advisor. În plus, Huawei MateBook X Pro a fost inclus în același top Recommended 2020, demarat de publicația Trusted Reviews, dar și în categoria Recommends, prin intermediul unui review dedicat, realizat de Newsweek, un nume relevant din industrie. Pe de altă parte, Huawei MateBook D 15 a fost inclus în categoria Best Buy de către Expert Reviews, în timp ce Huawei MateBook D 14 a fost menționat în două cateogrii distincte de către Trusted Reviews: Best of 2020, respectiv Recommended 2020. Tot acestui laptop i-a fost dedicat un review din partea publicației Trusted Reviews, prin intermediul căruia îi sunt menționate toate specificațiile de top.

Citeste in continuare

Eveniment

Cetatenii trebuie sa se trezeasca din starile induse de guvernantii de azi si sa evalueze calitatea mentala a politicienilor puterii actuale, dar si a celor ce mimeaza opozitia virtuala fata de abuzurile institutionale din aceasta perioada trista a Romaniei

Publicat

pe

Dumneavoastră de ce credeți că Marcel Vela, Ministrul Afacerilor Interne, cel care a favorizat amenzi neconstituționale de 600 de milioane de lei, nu infirmă faptul că a participat la petrecerea coronavirus din 25 mai 2020, de la sediul Guvernului Romaniei? Dumneavoastră de ce credeți că Guvernul României REFUZĂ să facă publice procesele verbale prin care se constată că 5 membri ai cabinetului Orban, au încălcat legislația impusă chiar de ei, prin petrecerea coronavirus din 25 mai 2020?

Prima mea reacție după apariția în 30 mai 2020, în spațiul public a fotografiei cu dezmățul a 5 premieri și a unei glezne din data de 25 mai 2020, de la Guvernul României cu protogoniști Ludovic Orban – premier, Raluca Turcan – vicepremier, Bogdan Aurescu – ministru de externe, Lucian Bode – Ministrul Transporturilor, Virgil Popescu – Ministrul economiei și a unei glezne) a fost următoarea:

,,Domnu’ Iohannis, cum rămâne cu brațu’ lung al legii pentru #urmasiiBratienilori? In orice tara normala, dupa aparitia in spatiul public a fotografiei la sprit in spatiu inchis, fumand in Guvernul Romaniei, nepurtand masca si stand mai mult de 4 la masa, in stare de ,,alerta maxima”, toti cei din fotografie, inclusiv cel care a scapat poza, si-ar fi dat demisia, pentru ca in esenta, fotografia arata un premier, un vicepremier, trei miniștri si persoana care a facut poza care nu dau doi bani pe lege, in plina stare de alerta. Nu era nimic de sarbatorit in 25 mai cu trabuce, tigari, whiskey si bautura, atat timp cat achizitiile publice la scutul pandemiei demonstreaza ceea ce v-am avertizat inca de la bun inceput si anume ca guvernul speculeaza economic pandemia si face #nimicpentrupopulatie.”

Domnu’ Iohannis, cum rămâne cu brațu’ lung al legii pentru #urmasiiBratienilori? In orice tara normala, dupa aparitia in spatiul public a fotografiei la sprit in spatiu inchis, fumand in Guvernul Romaniei, nepurtand masca si stand mai mult de 4 la masa, in stare de ,,alerta maxima”, toti cei din fotografie, inclusiv cel care a scapat poza, si-ar fi dat demisia, pentru ca in esenta, fotografia arata un premier, un vicepremier, trei miniștri si persoana care a facut poza care nu dau doi bani pe lege, in plina stare de alerta. Nu era nimic de sarbatorit in 25 mai cu trabuce, tigari, whiskey si bautura, atat timp cat achizitiile publice la scutul pandemiei demonstreaza ceea ce v-am avertizat inca de la bun inceput si anume ca guvernul speculeaza economic pandemia si face #nimicpentrupopulatie. Sunt aceiași membrii ai cabinetului care amendau neconstitutional populatia Romaniei cu 600 de milioane de lei. Sunt aceiasi membrii ai guvernului Romaniei care aveau stiinta in 25 mai, data fotografiei, ca Romarm nu livreaza masti (si alimenteaza astfel prin penurie preturile de specula ale companiilor din vecintatea serviciilor de informatii), sunt aceiasi membrii ai guvernului care in 4 februarie 2020, în plina pandemie, incercau sa legalizeze furtul de la buget a 700 de milioane de lei, bani pe care bancile pentru locuinte sunt obligate sa ii returneze statului. Intr-o Romanie normala, pas cu pas, un presedinte normal deja este multe prea intarziat in a avea o reactie alta decat a incompatibilului Orban, prezentata pentru Digi24: ,,habar n-am. Ştiu eu în ce poză apar? Şi ce să fac? Asta e! Dacă e o poză, e o poză. Asta e”. Și ulterior pentru Libertatea: ,,Nu aveam mască pentru că mâncasem”. Nu prietene, nu aveai mască pentru că nu dai doi bani pe lege si fumai în sediul Guvernului, ceea ce e contravenție! E mortală și relatarea reporterului Digi24: ,,În privința măștilor, așa cum spuneai și tu mai devreme, nu le aveau pe față pentru că tocmai mâncaseră, așa cum se vede și din farfuriile din imagine. Până la urmă ceea ce rămâne este acea imagine a acestei întâlniri informale din biroul premierului”P.S. Raluca Turcan e totală! #presadeprotocol. PS2: În spate, pe policioară, lângă sticla de vin băută pe jumătate se află strategia de relansare a economiei, care ,,nici nu trebuie repornită, ci doar revigorată”.

În aceeași zi, 30 mai 2020, Orban dă ,,pe surse” că a plătit amenda de 3.000 de lei.

Ca jurnalist, în 30 mai 2020, ora 16.35, am făcut următoarea solicitare de informații publice:

Am solicitat așadar:

  • dovada achitării pretinselor amenzi de 3000 de lei de către Ludovic Orban, Bogdan Aurescu (și de către ceilalți);
  • am solicitat și dovada achitării amenzilor și de către ceilalți participanți.

Până astăzi, deși au trecut mai mult decât termenul maxim legal de 30 de zile, iar eu am solicitat răspunsul în 24 de ore nu am primit niciun răspuns la informațiile solicitate în baza Legii 544/2001. Subliniez, niciunul. De unde trag concluzia că Ludovic Orban nu a plătit amenda de 3.000 de lei. Și nici ceilalți. Sau, dacă vreți, au plătit doar ,,pe vorbe”.

Cei care îmi urmăresc activitatea știți că non-răspunsurile sau răspunsurile la mișto nu fac decât să mă ambiționeze mai mult.

Prin urmare, constatând că nu mi s-a răspuns în 24 de ore, în data de Miercuri, 3 iunie 2020, ora18.48, am trimis o nouă solicitare. De data aceasta către Ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela:

În esență, îl întrebam pe Marcel Vela, direct:

  • dacă a fost prezent la petrecerea din 25 mai 2020 în care premierul și alți 5 dezmățați încălcau legea;
  • dacă a șasea persoană (apărută în fotografie ca gleznă, picior, cot) este ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela.

Fac precizarea că până astăzi, 5 iulie 2020, Marcel Vela nu a răspuns la solicitarea mea de informații publice.

Prin urmare, trag a doua concluzie, așteptând cu fapte și documente (chiar dacă tardiv), să o infirme Marcel Vela:

Concluzia a doua este că: În data de 25 mai 2020, Ludovic Orban și alți 5 dezmățați din Guvernul României s-au simțiti protejați, întrucât al șaselea dezmățat era Marcel Vela. Dacă situația nu ar fi fost așa, Marcel Vela ar fi răspuns, în termen legal, că: i) nu a fost prezent în data de 25 mai 2020 în biroul dezmățatului Orban ii) nu el este a șasea persoană; iii) Ca ministru de interne avea obligația să solicite organului constatator a pretinsului proces verbal împreujurările și martorii asistenți la încălcarea legii.

În loc de concluzie, vă invit să citiți și articolul meu de ieri, care demonstrează cum premierul care nu a dat doi bani pe lege în 25 mai 2020, recidivează și ne demonstrează că nu dă doi bani nici pe Constituția României, precizeaza analistul economic Radu Teodor Soviani. (Cerasela N.).

Atunci când premierul arată (iar) că nu dă doi bani pe lege. Deciziile Curții Constituționale sunt sacrosancte. Nu și pentru ei.

 

 

Citeste in continuare

Parteneri

Ultimile stiri locale

Eveniment7 ore inainte

Cititi si va minunati de emanatiile normative ale guvernantilor!/ Iata lucrul bine facut, pe jumatate doar!

Este nu numai opinia mea. Ci și a altor analiști. Poate chiar mai competenți. Examenul crucial al celor două runde...

Eveniment7 ore inainte

HUAWEI, pe locul 45 în topul celor mai valoroase brand-uri din lume, primește și recunoașteri importante pentru cele mai recente dispozitive din segmentele PC și tabletă

Compania ajunge pe locul 50 în Top 100 Most Valuable Brands pentru al cincilea an consecutiv. HUAWEI obține premii cheie...

EvenimentO zi inainte

Cetatenii trebuie sa se trezeasca din starile induse de guvernantii de azi si sa evalueze calitatea mentala a politicienilor puterii actuale, dar si a celor ce mimeaza opozitia virtuala fata de abuzurile institutionale din aceasta perioada trista a Romaniei

Dumneavoastră de ce credeți că Marcel Vela, Ministrul Afacerilor Interne, cel care a favorizat amenzi neconstituționale de 600 de milioane...

Eveniment3 zile inainte

Ma uimeste pasivitatea autoritatilor, altele decat politia, precum si a societatii civice, cu privire la abuzurile politiei locale/nationale fata de cetateni care nu “respecta” masurile instituite de starea de alerta si nu numai!

Revoltați că nu au avut niciun control asupra procesului de numire a noului CNATDCU, o parte din rectorii de universități...

Eveniment4 zile inainte

Experiența TV de acasă, la superlativ: TCL aduce în România seria X91 de televizoare QLED 8K

TCL, unul dintre cei mai mari producători de dispozitive electronice de consum la nivel modial, recunoscut pentru vasta activitate de...

Eveniment4 zile inainte

Cititi si veti intelege ce nemernicie au indus guvernantii liberari in societate, cu atat mai mult acestia insista si acum in stare de alerta prin masuri coercitive si limitative/restrictive de drepturi!

”Fomiștii” statului român, din nou la coadă la Ambasadele SUA și Franței În plin război mai mult cu românii, decât...

Eveniment6 zile inainte

Procurorii respectivi trebuiau cercetați pentru infracțiuni contra umanității în cazul cărora nu operează prescripția răspunderii penale, motiv pentru care nu există în cauză posibilitatea clasării acestei cauze pe motivul prescripției

În lunile mai- iunie 1990, pe raza Municipiului București , în Piața Universității, a avut loc cea mai mare și...

Afaceri6 zile inainte

Sfaturi in alegerea celor mai bune fronturi de mobila

Stim ca atunci cand vrem sa ne amenajam casa asa cum trebuie si sa ne bucuram de confort si eleganta...

Eveniment7 zile inainte

Doar in mintea lui exista aceste restrangeri de drepturi constitutionale prin norme infralegale!

Dupa ce seful Politiei Locale Ploiesti l-a confundat pe seful Poliţiei Municipiului Ploieşti, comisar şef de poliţie Cristian Gelu MANEA,...

EvenimentO săptămână inainte

Infracțiuni contra umanității săvârșite de funcționarii statului român în era comunistă și ignorate de justiție

In perioada 15-16 mai 2020 a avut loca la Bucuresti Conferinta Internationala de Drept, Studii Europene si Relatii Internationale cu...

Știrile Săptămânii